Nu știu alții (sau altele) cum sunt, dar eu când mă gândesc la șofat, un cuvânt care-mi vine în minte e “relaxare”. Bine, nu vorbim de relaxare de tipul “ia să trag eu un pui de somn la volan”, ci de senzația aia când faci ceva ce-ți place foarte mult, o faci bine și nu ți se (mai) pare deloc greu.

Dar n-a fost mereu așa. Carnetul de șofer l-am luat abia “dintr-a treia”, după două ratări la amintirea cărora mi se chircește și acum puțin mintea. Apoi, mai ales în primele luni, șofatul era sinonim cu concentrare maximă, transpirații, palpitații și oboseală, mai ales psihică. Mai aveam și număr de înmatriculare cu VS, iar asta parcă-mi asigura o porție suplimentară de claxoane sau de diverse alte neplăceri în trafic. Să fiu o tânără moldoveancă începătoare la volan în București mi s-a părut tare greu.

În fine, ducă-se toate astea, bine că nu m-am lăsat descurajată. Ba greutățile întâmpinate m-au îndârjit, m-au ambiționat. Ca să exersez mai intens, o perioadă chiar am lucrat ca șoferiță pentru o tipă ce vindea materiale promoționale.  În funcție de programul de la facultate, o duceam de colo-colo, la diverse întâlniri.

Cam după un an de “frecușuri” în traficul bucureștean am ajuns să mă simt confortabil și în siguranță la volan, stăpână pe mine, pe mașină, pe tot mai multe situații. La fel și în cazul drumurilor pe șoselele patriei. Doar că am început și să nu prea mă mai simt bine în dreapta sau pe bancheta din spate, mai ales la drumuri mai lungi.

Îi admir și invidiez sincer pe cei care șofează, dar pot sta cuminți și relaxați într-o mașină când conduce altcineva. Eu rareori pot și, ca să nu fiu un calvar de pasager (cu gesturi, comentarii, observații, critici, din astea), fac niște eforturi de autostăpânire care pur și simplu mă storc de energie.

În familie suntem doi conducători auto, soțul și cu mine. Și lui îi place mult să șofeze, o face foarte bine și, în plus, este ceva (ok, muuult) mai experimentat decât mine. Așa că îl consider șoferul principal. Deseori, dacă plecăm undeva împreună la vreun drum mai lung, întreb duios și sfios: “și, cine conduce?” Când zice “tu”, efectiv simt cum mă cuprinde așa, ca un val de energie pozitivă. Dacă zice “eu”…mna, încerc să nu se vadă că strâmb din nas și m-apuc să-mi conserv repejor energia existentă.

Ultimul drum lung cu mașina a fost pe ruta Salonic-București. Am primit de la șoferul principal al familiei aprecieri, felicitări, alea, alea. Problema e că acum mă aștept ca la următoarea întrebare “și, cine conduce?”, răspunsul să fie “da’ și bineînțeles că TU”. 😁

Sursa foto: Creator de imagini Bing