Prima dată am mers cu tramvaiul când am venit la facultate în București. În scurt timp, am decretat că e cel mai infect mijloc de transport în comun. Tramvaiele erau vechi, mizerabile, zgomotoase, dârdâiau din toate încheieturile, plus că trebuia mereu să-ți păzești geanta, pentru a nu cădea pradă hoților.

Bine, nici cu autobuzul, metroul, troleul nu era semnificativ mai bine. Motiv pentru care, prin anul 3 sau 4 mi-au cumpărat părinții mașină și, ani la rând, am fost nedezlipite. Am contribuit din plin la sufocarea traficului rutier bucureștean, cum ar veni. Sentimentul de vinovăție pălea lejer în fața nevoii de curățenie și siguranță.

Până când am făcut un salt de încredere, m-am înființat la o gheretă din aia cu bilete, am cerut un bilet și doamna vânzătoare s-a uitat la mine ca la un extraterestru atunci picat din ceruri. “Bilet? Nu mai sunt bilete. Cartelă, poate.”

Am reînceput să folosesc sporadic transportul în comun, parcă era ceva mai bine, dar nu suficient de bine. Până ieri. Mergeam eu spre casă de la birou, pe jos, în dreptul unei stații de tramvai oprește un Imperio.

Ha, e tramvaiul 10, are stație chiar în spatele blocului meu.

Urc, sms frumos la 7458 cu litera C, primesc confirmare de activare a biletului. Silențios, curățel (mă rog, geamurile nu prea), aer condiționat, nici urmă de suspiciune de hoție primprejur, parcă nu-i rău deloc. 19 minute mai târziu, ajung la destinație.

Bine, pe jos aș fi făcut cam 20, hai, 25 de minute, dacă mă mai opream să mă leg la șireturi sau să admir peisajul. A fost bine, dar se putea și mai bine. Nu cârcotesc, numa’ zic. :))