Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, spunea: “Pot fi timpuri când suntem incapabili să împiedicăm nedreptatea, dar este necesar să nu fie vreodată timpuri când eșuăm să protestăm”. Aceste cuvinte m-au făcut să mă gândesc la ce s-a întâmplat în ultima perioadă, când am aflat cu toții despre abuzurile și violențele din căminele de asistență socială.
A fost (și este încă?) un scandal monstru, care a zguduit întreaga țară. Toată lumea este indignată, revoltată, oripilată. Internetul este plin de mesaje de blamare a vinovaților, de solidaritate cu victimele, de cereri de demisii și solicitări de soluții. Și nu numai internetul.
Joi, pe 13 iulie, în Piața Victoriei, un grup de oameni (vreo 400) ne-am adunat în stradă, am râs caniculei în față (mă rog, la mine a fost un fel de râs cu plâns), ca să ne exprimăm nemulțumirea față de autorități și compasiunea față de victime. Personal, m-am simțit mândră și onorată să fac parte din această reacție civică.
Dar ceva nu-mi dă pace. Mi s-a părut că am fost cam puțini, acolo, în stradă. Am sperat că vom fi mult mai mulți. Mii, zeci de mii, sute de mii chiar.
Dar, poate că speranțele mele au fost nerealiste. Poate că protestul în stradă nu mai este privit cu ochi buni de către români, la modul general? Poate că protestul în stradă nu mai este considerat eficient? Nu mai este considerat necesar? Poate că alte forme de protest, mai noi, mai inovative, mai eficiente i-au luat locul și eu n-am aflat?
De aceea, vreau să vă întreb: voi ce credeți despre protestul în stradă? Credeți că este o necesitate a timpurilor noastre sau o modă veche? Credeți că are vreun efect sau este doar o pierdere de timp?
Astă seară protestăm din nou în Piață. Cu două demisii la nivel înalt nu se face primăvară. Se vor cere demisiile tuturor celor vinovați, anchete pe bune, soluții și măsuri clare, pentru ca orori precum cele petrecute în “azilele groazei” să nu se mai întâmple vreodată.
Este musai ca organizațiile pentru drepturile omului să poată monitoriza activitatea din centrele de asistență socială. Este nevoie ca autoritățile să pună la punct un plan clar, prin care beneficiarii din centre să poată reclama eventuale abuzuri și cineva să se și ocupe, prompt, de acele reclamații.
Pentru cei din București (pentru că, na, locul de protest e mai ușor accesibil celor care trăim în acest oraș): dacă aveți de gând să veniți la protest, tare m-aș bucura să-mi spuneți motivul pentru care o veți face. Dacă nu aveți de gând să veniți, m-ar interesa mult să aflu ce vă oprește.
Sursa foto: Declic
Mult mai eficiente sunt reclamațiile. Reclami tu, eu, un altul, chestii. Diferite sau aceleași. Reclamând arătăm autorităților că suntem. Protestul trebuie să izbucnească , în viziunea mea, atunci când toate celelalte căi au fost ignorate de autorități. Și neapărat protestul trebuie să fie perceput ca o posibilă amenințare.
Felicitări pentru protest.
Dacă ar fi să fac un top al formelor de protest (la nivel personal), pe primul loc aș pune audiențele la politicieni / la factori de decizie. Să zici față în față ce ai de zis, de reclamat, de cerut, cred că nu se compară cu nimic. Bine, pe parte de eficiență, e greu de evaluat, atunci când ești unul singur/una singură. Dar când te aduni mai mulți/multe…ehei, vorba aia, puterea poa’ să crească până la cer.
Deși nu sunt fan băte și incendieri din varii motive, am ajuns totuși la concluzia că 100 oameni hotărâți să i rupă cârcă unui politician cu parul valorează mai mult decât 10 000 de protestatari pașnici care joaca perinița. Poate și pentru că tot mai des jegurile din politică în loc să demisioneze s au prins că un protest pașnic după câteva zile se fasaie, in schimb vitrinele sparte și câteva tomberoane incendiate sunt cap de afiș mai mult. Din păcate vitrinele sau mașinile sunt tot ale unor oameni care n au nici o vina, daca ar fi ale ălora din politică care a vinovați, n as avea nici o reținere să i aplaud pe cei care fac asta.