Sigur, sigur, vârsta e doar un număr, 40 is the new 30, femeia e ca vinul, pe măsură ce “îmbătrânește” devine mai nu știu cum și din astea. La foarte puțin timp după ce am împlinit 40 de ani, am cam început să mijesc ochii la citit. Bye, bye privire de vultur, hai la control. Verdictul – prezbiopie. “După 40 de ani, e normal”, mi-a spus doctorița, relaxată. Mrrr. Mi-am făcut  ochelari.

Soțul: “A, frumos, elegant!”

Fiu-miu: “Îmi vine să-ți zic: bună ziua, doamna profesoară”. 

Fie-mea: “Mama, dacă te-aș vedea pe stradă și nu te-aș cunoaște, mi-ar fi frică să vorbesc cu tine.”

Mrrr.

Vreun an i-am folosit cu succes doar la citit și la calculator, în rest mă descurcam cu mijitul ochilor. Mi-a luat ceva timp până ce ochelarii au devenit un must have pe oriunde mă duceam. Îi purtam pe cap sau agățați de guler și apelam la ei dacă trebuia să bag pin-ul la card, dacă trebuia să citesc etichete prin supermarket, meniul la restaurant, vreun mesaj pe telefon. 

Dar se mai întâmpla să-i uit. Cum a fost când i-am uitat și am ajuns la o benzinărie. Trebuia să trec un CUI pe pe bon, am deschis telefonul, unde-l aveam notat pe post de contact, și am realizat că văd cam în ceață. Da’ ceață din aia deasă. Cu maximă eleganță (mă rog, în capul meu maximă) am zâmbit casieriței și am glăsuit:  “Citiți dumneavoastră, vă rog? Pe mine m-a cam lăsat vederea, maică”. Problem solved. Dar oh, ce-a fost în sufletul meu numa’ eu știu. :-)) 

Sau când eram la un restaurant și mă chinuiam să descifrez meniul. Noroc că cineva mi-a dat ideea să folosesc zoom-ul telefonului pe post de lupă în astfel de situații. Funcționează ca prin magine.

Acum sunt la stadiul în care am două perechi de ochelari. Căci am trecut prin neplăcuta experiență a distrugerii involuntare a singurei perechi. Brrr, #neveragain așa lipsă de alternativă! :))

foto: Creator de imagini Bing