„85,3% dintre persoanele care au declarat religia sunt de religie ortodoxă” spun rezultatele ultimului recensământ din România. Eu sunt una dintre persoanele care au declarat asta.
La urma urmei, printre actele mele cu ștampilă, este și unul căruia îi zice „certificat de botez”. De asemenea, zic eu, primesc puncte la ortodoxie pentru că m-am căsătorit și mi-am botezat copiii în biserică ortodoxă.
Mai mult, dacă sunt invitată la o nuntă sau botez, deseori particip și la slujba religioasă, înainte de „masa și dansul”. Să mai zic și că merg uneori „să iau lumină” de Paște? Sau că folosesc cu seriozitate expresiile „Doamne ajută/Doamne ferește?”. Sau că în top 3 deserturi preferate se află coliva aka „prăjitura veșnică”?
Șiii cam atât. Da, știu, unii zic că trebe ceva (mult) mai mult pentru a fi considerat un ortodox adevărat. Dar nu mă uit eu în gura lor. 🙂
Când eram copil, țin minte că am mers la câteva slujbe duminicale. Nu prea mă încântau, ba chiar le găseam cam plictisitoare. La Împărtășania de Crăciun și de Paște îmi plăcea anafura.
Prin generală, am ținut post alimentar câteva zile, după care m-am dus la spovedit. Preotul m-a întrebat dacă învăț bine la școală, dacă spun minciuni, dacă-mi ascult părinții. Am răspuns sincer că „da”, „uneori” și „nu mereu”, așa că mi-a dat de făcut nu știu câte mătănii. Pedeapsă drept temă pentru acasă, cum ar veni. N-am îndeplinit tema. Dar nici la alte spovedanii, slujbe duminicale sau la împărtășanie n-am mai mers. În timp, am cam ajuns să dau pe la biserică doar în contexte sociale.
Așa că, iată-ne în preajma botezului celui de-al doilea copil născut de subsemnata. Primul copil a fost botezat la greci, unde regulile și procedurile diferă. Pentru botezul ortodox românesc, am mers cu soțul să vorbim cu preotul. Ne confirmă omul lui Dumnezeu data, ne spune ce avem de adus pentru ceremonie și cam atât. În ziua stabilită, ne înființăm la ușa bisericii, cu partea noastră din cele trebuincioase pentru slujba Sfintei Taine a Botezului, plus copil, plus alai.
Când să intrăm în biserică, pe mine mă oprește o doamnă ce părea să facă parte din personalul sfântului lăcaș și mă întreabă „Aveți molifta făcută?”. N-apuc să răspund „Adică? Ce-i aia moliftă? Vreo plăcintă, vreun tip de colivă?”, că mă trage bărbatul după el și duși suntem, drept în inima bisericii.
După, am aflat că e treabă serioasă cu molifta (de fapt, molitfa) asta. Ba chiar că mai sunt biserici în care o femeie ce a născut nu are voie să intre fără să i se facă „molitfa de 40 de zile”. Adică să i se citească niște rugăciuni de către preot, întru „curățire”.
Acum, având în vedere faptul că mi-am asumat statutul de ortodoxă de ocazie, aș minți să spun că această amintire nu îmi provoacă un zâmbet. Desigur, dacă nu aș fi avut voie să intru în biserică din cauza moliftei nefăcute, probabil că amintirea ar fi fost în cu totul altă categorie.
Una peste alta, ce vreau să spun e că pe mine mă interesează experiențele celor din jur în relație cu biserica ortodoxă. Am observat că multă lume evită să vorbească despre asta, din considerentul perfect valabil al discreției privind propriile credințe. Inclusiv la Codul Bunelor Maniere se recomandă ca aceste discuții să fie evitate.
Totuși, eu o să întreb și sper să nu fie cu bănat: voi ce relație aveți cu biserica? Aveți întâmplări, pățanii, amintiri plăcute sau neplăcute din zona religioasă?
OMG, am o întreagă istorie! Poți face mai multe articole din experiențele mele! 1. Când eram mică mergeam la biserică cu bunicii. Am învățat rugăciuni, am citit cărți. Îmi plăcea. Când am crescut am început să țin posturile. Mă rog și acum, dar merg rar la biserică. Îmi displace atmosfera, de cele mai multe ori – preoți certăreți, enoriași bârfitori și gălăgioși. Aproape în fiecare an merg la Prohod (slujba din Vinerea Mare), e momentul meu preferat. 2. Am întâlnit un preot super super fain, a slujit la biserica din satul bunicilor, îmi era profesor și la școală. Un om bun, blând, cu care vorbeam ori de câte ori simțeam nevoia și care mi-a dat multe sfaturi bune. Acum e la o parohie din Spania. Îmi plăcea să merg la el la spovedit, recunosc că și capitolul ăsta e aproape închis acum. 3. Am avut și o experiență oribilă cu un călugăr, la o mânăstire de pe lângă Brașov. S-a dat la mine. Ulterior am aflat că făcea și alte mizerii și a fost exclus. 4. Copila mea îmi cere să-i spun rugăciunea în fiecare seară. Așa adoarme liniștită. E fascinată de Biblie. Bunicii sunt cei care o duc la biserică, la împărtășit etc. Aș vrea să facem asta și împreună, doar să-mi găsesc un loc fain, cu preot fain și comunitate ok.
Adevărul e că mi-ar fi plăcut ca zona asta religioasă să-mi fie ceva mai aproape și să aibă un loc mai serios în viața mea. Din păcate, aproape toate experiențele mele cu preoți sau biserici au fost fie de râs, fie de plâns, fie meah/whatever. Vorbesc de anii fragezi ai copilăriei și ai adolescenței, când aveam tendința de a fi destul de radicală cu “asta da”, “asta nu”, bazat pe propriile experiențe. Acum, maximul de maturitate la care am ajuns e să încerc să nu fiu prea radicală, adică să nu fiu pe modul “asta nu”.