După al doilea an de facultate, prin vara anului 2001, am vrut să merg pentru prima dată în Grecia. În vacanță, la mare și la iubitul grec. Pentru asta era nevoie de  viză, de dosar, de stat la coadă la ambasadă câteva zile. Apoi, intrai la “interviu”.

Când am ajuns în fața ghișeului, o grecoaică cu mutră acră s-a uitat la hârtii, s-a uitat la mine și a mârâit scurt: “Όχι”. Adică “nu”. Nu viză, nu turism în Grecia. N-a fost loc de alte discuții sau explicații.

Da’ las’ c-a venit iubitul la Marea Neagră. La urma urmei, marea-i mare și sărată peste tot, nisipul îți intră-n papuci la fel peste tot. O vacanță la marea românească e la fel ca una la o mare grecească, cum ar veni. Ulterior mi-am dat seama că nu-i chiar așa, dar până nu experimentezi pe propria piele, mai greu crezi.

În vara lui 2002, deja bungheam binișor limba greacă și-mi plăcea. Așa că am vrut să merg la un program intensiv de studiu al limbii, timp de o lună, la mama ei acasă. La facultatea Aristotel din Salonic. Nu era nevoie nici de viză, era suficientă invitația de la facultate. Și iată-mă pornind vesel la drum, cu autocarul, către frumoasa Elladă.

Autocarul – majoritar plin de români. Unii aveau și cetățenie greacă și-și aminteau, cu nostalgie parcă, de cum trecuseră fraudulos granița cu mulți ani în urmă. Așa se mai pleca definitiv din România în acele vremuri, ca să începi o nouă viață pe meleaguri mai bune. În fine, trecem de Giurgiul românesc, trecem de Kulata bulgărească, ajungem la vama grecească, Promahonas.

Se adună pașapoartele, așteptăm, vine șoferul și anunță că subsemnata trebe să coboare și să meargă la vorbitor. M-a întrebat vameșul cu ce ocazie pe la greci, i-am spus, i-am arătat hârtiile, invitația, dovadă că am bani la mine să mă întrețin, dovada cazării la unul dintre căminele facultății.

Rezultat? Mi-a ștampilat una dintre filele pașaportului cu un fel de cruce. Adică interdicție de intrare, adică tot un fel de “Oχi”. Mie și altor 2 studente, ajunse la vamă cu trenul, și ele tot pentru programul de studiu.

Parcă văd și acum, cu ochii minții. Trei fete cucuiete, cu trollere colorate, păzite de un jandarm înarmat, făcând cale întoarsă la Kulata, pe jos, în arșița soarelui. Ne-am aciuat cu obidă la o terasă, ne-am plâns oleacă de milă, ne-am răcorit, după care am început să dăm telefoane. Am alertat familiile, am alertat facultatea, am alertat consulatul român din Grecia.

În scurt timp ni s-a alăturat și iubitul, că vama bulgărească a acelor ani nu părea chiar cel mai sigur loc, mai ales pentru niște tinere singure. În noaptea aia ne-am cazat la un hotel de arăta mai nouț și mai curățel. Dimineață, am revenit  la Promahonas. Unde, yeyyy, am primit pe pașaport ștampilă din aia bună, de liberă trecere.

Din ce-am înțeles, și cei de la facultate, și cei de la consulat au intervenit în favoarea noastră. Nu știu exact ce li s-o fi zis vameșilor și ce o fi contat. Dar țin minte că unul de părea mai șef pe-acolo, și-a exprimat profundul regret pentru cele întâmplate. Pfff, păi să nu-i zici să ia regretul și să-l bage undeva ăluia cu crucea din ziua precedentă?

Nici în ziua de astăzi n-aș putea spune exact de ce am primit “Όχι” de la grecoaica din București și cruce pe pașaport de la vameșul din Promahonas. Doar mă bucur că, odată cu intrarea României în UE, a scăzut drastic riscul de așa experiențe urâte.

Altfel, voi cum stați la capitolul “amintiri nasoale din călătorii”? Ceva “nostalgii”? 😅

Sursa foto: Creator de imagini Bing